A) Conceptul filosofic de Dumnezeu
Cand oamenii se roaga lui dumnezeu, cui se adreseaza ei? Unei finite misterioase, superioare lor, care poate sa-I apere sau sa-I ajute. Pentru crestini, dumnezeu nu este o fiinta care ar putea fi localizata spatial si temporal, asa cum, de pilda, zicem ca piramidele se afla in Egipt ori ca steaua vega este la un anumit numar de ani – lumina distanta de Soare. Dumnezeu nu apartine acestei lumi, asa cum ii apartin muntii, oamenii, apele, stelele ori galaxiile; El este dincolo de lumea vazuta: este, cu alte cuvinte, transcendent.
In vatatura crestina despre existenta unei lumi suprasensibile se intalneste aici cu una din marile traditii ale filosofiei. In sec VI – V i.en.filosofii din Scoala Eleata au facut prima incercare de a scoate in evidenta, cu mijloacele ratiunii, limitele lumii sensibile. Primul dintre eleati, Xeofon, si-a indreptat critica impotriva religiei pediteiste a grecilor, asa cum aparea ca in lucrarile unor autori, precum Homer ori Hesiod: dupa acestia, zeii au forme omenesti, umbla din loc in loc si cad sub tot felul de pacate omenesti, precum adulterul, inselaciunea, lacomia etc. Pt Xenofon, adevarata divinitate nu poate fi decat una: Dumnezeu este unu, indivizibil, nemiscat, neschimbator. Totul este unu, zicea el. Pana ela divinitate nun e putem ridica insa, cu ajutorul simturilor: ele ne dau cunostinte doar despre cele schimbatoare, care se nasc si se petrec. La adevar nu urcam prin mijlocirea lor: pentru aceasta numai ratiunea ar putea fi de ajutor. Aceasta consecinta a fost formulate de cel mai important filosof eleat, Parmenide. Dupa el, ratiunea e cea care ne place prezenta adevarata realitate – in care nu e loc pentru schimbare si pieire. Fiinta adevarata este neschimbatoare, nemiscata, intotdeauna identica cu sine, ca nu are nici inceput si nici sfarsit.
Pentru gandirea vechilor greci, problema fundamentala, era aceea de a gasi un principiu uimitor si neschimbator al lumii, care sa stea la temelia multiplicitatii schimbatoare di experienta de toate zilele. Asa cum am vazut, Heraclit sesiza in lume numai nestatornicia lucrurilor: lumea este o continua devenire, iar existenta in ea e o simpla aparenta. Pe de alta parte, potrivit lui Parmenide, adevarata fiinta e neschimbatoare, iar devenirea e numai o iluzie a simturilor.
Platon s-a straduit sa impace aceste 2 poluri opuse prin teoria lui despre idei. El e de accord ca lumea vazuta, lumea simturilor este intr-o neodinuita prefacere, ca toate se nasc si pier fara un support durabil. Dar, dincolo de ea, sta o alta lume: lumea ideilor vesnice, neschimbatoare, mereu identice cu sine. Ideile servesc, mai intai, ca standarde in raport cu care putem face diferenta aprecieri: astfel, pentru a spune ce lucruri sunt pioase ori sfinte trebuie sa avem un anumit standard cu care sa le comparam, tot asa cum atunci cand masuram lungimea unei bucati de panza, apelam la o unitate standard. In al 2-lea rand, ideile reprezinta esenta abstracta, universala a lucrurilor. De exemplu, afirmam ca ceva este frumos; dupa Platon, ceea cer face ca lucrul acela sa fie frumos este idea de Frumos si el poseda aceasta ca;itate in masura in care se raporteaza la acea idée sau, cum zice Platon, in masura in care “participa” la ea.
Platon ne pune deci inainte 2 lumi: una sensibila, schimbatoare – lumea lucrurilor si a miscarilor lor; si una suprasensibila, vesnica, neschimbatoare – lumea adevarata, a Ideilor. Pe prima o cunoastem cu ajutorul simturilor, pe a doua – cu ajutorul ratiunii. Celor 2 lumi le corespund, pe planul cunoasterii: parerea, opinia si respective, cunoasterea, stiinta.
In lumea vizibila, soarele face ca lucrurile sa fie laminate, si deci vazute. In lume inteligibililui, suprasensibila, idea Binelui este deasupra tuturor celorlalte idei. Asa cum spune Platon, Binele este “pricina pentru tot ce-I drept si frumos; ea zamisleste in domeniul vizibil lumina pe domnul acesteia, iar in domeniul inteligibil chiar ca domneste, producand adevar si intelect”.
Pentru filosoful Platin (sec.III e.n.), idea aceasta de Bine este Dumnezeu. El este unul, simplul, vesnicul, infinitul. Dumnezeu este cauza a tot ce este; El transcunde timpul si spatial, lucrurile totae deriva din El, insa, El ramane neschimbat. La El insa nu ajungem nici cu ajutorul simturilor si nici prin ratiune, ci pe calea extazului mistic.
In multe dintre problemele pe care le cerceteaza, filosofii nu simt nevoia sa puna la lucru un concept precum cel de Dumnezeu; insa in abordarea altor probleme, unii filosofi au argumentat ca e necesar sa facem apel la acest concept.
Potrivit acestor filosofi, conceptual de dumnezeu poate fi integrat in sistemele noastre de idei si poate fi utilizat ca un principiu explicativ. Astfel, dupa R.Descartes, Dumnezeu are valoare explicative dintr-o perspective epistemological (=care vizeaza cunoasterea noastra): Dumnezeu face posibila cunoasterea certa: ideile clare si distincte il au pe Dumnezeu ca autor. De aceea, in cazul lor concordanta cu lucrurile este garantata. De obicei insa, filosofii au considerat ca Dumnezeu este principiu explicativ sub un aspect antologic (=care zizeaza ceea ce exista).
1) Intr-un prim sens, Dumnezeu a fost inteles drept cauza transcendenta a lumii. Simbolul credintei crestine, “Crezul” adoptat de consiliul de la Niceea, exprima sintetic acest punct de vedere“Cred intr-unul Dumnezeu, tatal atottiitorul. Facatorul cerului si al pamntului, al tuturor vazutelor si nevazutelor… ”. Inteles drept creator al lumii, Dumnezeu este principiul prin care putem explica existenta acesteia.
2) Intr-un al 2-lea sens, Dumnezeu a fost considerat sa substanta imanenta a lucrurilor. Desigur ca cel de-al 2-lea sens este incompatibil cu primul. In acest caz, Dumnezeu nu este o cauza a lucrurilor situate in afara acestora si, in general, in afara lumii. B.Spinoza filosoful care a sustinut acest punct de vedere, considera ca “ tot ce exista se gaseste in Dumnezeu si nimic nu poate nici sa existe, nici sa fie conceput fara Dumnezeu”. Asa cum omul are diverse attribute, precum cele de a fi rational, de a fi biped, de a fi mamifer etc, tot asa Dumnezeu are o infinitate de atribute; dintre acestea noi cunoastem numai 2: intinderea si cugetarea. Prin atributul intinderii Dumnezeu creeaza toate lucrurile materiale care se gasesc in timp si spatiu; atributul cugetarii exprima rationalitatea infinita a lui Dumnezeu. Inteles astfel, Dumnezeu este identic cu natura lucrurilor: Dumnezeu adica Natura, scria Spinoza. Conceptul de Dumnezeu permite sa explicam natura, lumea, faptul ca ea exista de sine statatoare, ca o substanta, lumea este un tot unitar, necreata si nepieritoare, infinita in atributele sale.
3) Intr-un al 3-lea sens Dumnezeu a fost conceput drept cauza prima a lucrurilor ce se afla in lume. Uitandu-ne in jur, vedeau cum ele se misca, se transforma. Daca ceva se misca, argumenta Aristotel, trebuie sa existe un altceva care il misca, acesta, la randul lui, trebuie sa fie miscat de altceva – si asa mai departe. Dar nu putem merge la infinit: trebuie sa existe un prim motor, ceva care sa puna in miscare otate lucrurile. Dar acest prim motor nu poate fi el insusi in miscare, caci atunci el ar trebui sa se miste pe sine insusi. Acel miscator nemiscat este dupa Aristotel Dumnezeu: existenta lui ne permite sa explicam miscarile tuturor miscarilor din lume. Sa urnim “potenta”, capacitatea unui lucru de a primi un atribut, o proprietate si “act” – faptul de avea acea proprietate. De pilda, zicem ca cineva are capacitatea de a invata chimia; iar dupa ce a invatat-o, el este chemist in act. Dumnezeu nu poate fi in potenta; caci atunci El ar putea fi creat de altcineva, ori ar putea sa se trnsforme se devina altceva decat este – ceea ce am vazut ca nu e posibil. Prin urmare, Dumnezeu este act pur.

1) Augustin: Creatorul lumii
( “Confesiuni” )
Este tulburator Augustin in acest fragment. Spune episcopul ca a intrebat pamantul, marea, strafundurile, taratorele si sufletele vii, a intrebat aerul si toate i-au raspuns: “Noi nu suntem Dumnezeul pe care-l cauti”. Si toate au exclamat “El ne-a facut pe noi”. Neafland raspuns la cel din afara , Augustin se indreapta spre cele dinauntru. Nu-l pot afla pe Dumnezeu prin mijlocirea trupului, poate-l pot cunoaste prin intermediul “omului interior”. “Eu, omul interior, le-am cunoscut, cu sufletul, prin simturile trupului meu”.
“Noverim me, noverim te” se roaga Augustin (lasa-ma sa ma cunosc, lasa-ma sa te cunosc).