„Epoca ce urmează, a lui Eminescu, Caragiale şi ceilalţi, duce cultul formei până la exagerare…”
G. Ibrăileanu

În evoluţia sa, literatura română a cunoscut o serie de etape fundamentale, începând cu literatura populară, apogeul acestei dezvoltări fiind marcat de epoca marilor clasici când pe scena vieţii culturale apar numeroase personalităţi, precum Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Ion Creangă.
Multiplele prefaceri politice şi social-economice marcate de Unirea Principatelor de la 1859 vor influenţa şi dezvoltarea culturii, a literaturii noastre. Stabilitatea politică, dezvoltarea relaţiilor capitaliste, dobândirea independenţei de stat vor face posibilă manifestarea uneia dintre cele mai strălucite etape ale culturii noastre.
Manifestând un interes deosebit pentru cultura şi civilizaţia României, Titu Maiorescu va justifica prin scrisul său şi mai ales prin cel al lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici durabilitatea acestei epoci, atât în ceea ce priveşte literatura cât şi existenţa unei limbi naţionale consolidate şi moderne. Fiindcă este scrisul lui Titu Maiorescu cât şi al marilor scriitori este de o rară limpezime, robusteţe, elevare, claritate, ceea ce-i conferă consacrarea.
Sunt cunoscute textele sale de critică literară, de limbă sau polemice renumite în volumele de Critice: „Despre scrierea limbii române” (1866); „O cercetare critică asupra poeziei noastre de la 1867”; „Limba română în jurnalele din Austria”(1868); „Asupra poeziei noastre populare”(1868); „Beţia de cuvinte”(1873); „Poeţi şi critici”(1886); „Oratori, retori şi limbuţi”(1902), etc.
„În afara strălucitului lui talent de orator de catedră, domnul Maiorescu este un mare literar, om cu o înzestrare intelectuală în afară de orice concurs”. (I.L.Caragiale)
„Prin Titu Maiorescu ia fiinţă întâia critică românească. Ea a fost pătrunzătoare, senină, însufleţită de iubirea frumosului, luminată de principii filozofice generale. Aici adevărul, frumosul stăteau în scaun de piatră ca zeii…”. ( N.Iorga)
În preajma anilor 1861-1863 se întorc de la studii din Ţările Occidentale (Germania, Franţa, Austria) câţiva tineri care doresc să aducă schimbări în cultura română patruzecioptistă. Aceştia sunt: Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti, Petre Carp şi Vasile Pogor. Ei au pus bazele unei societăţi culturale şi literale căreia i-au dat numele Junimea. În casa lui Vasile Pogor cei cinci tineri împreună cu alţi poeţi şi scriitori din Iaşi se întâlneau o dată pe săptămână şi purtau discuţii pe teme culturale, citeau fragmente din opere pe care apoi le discutau cu foarte multă seriozitate.
Societatea Junimea s-a fondat la 1 martie 1863 şi avea ca scop: culturalizarea maselor printr-o serie de conferinţe numite „prelecţiuni populare”; aceste conferinţe erau susţinute de către membrii fondatori şi aveau diferite teme: de religie, astronomie, folclor, filozofie. Promovarea unei literaturi naţionale de calitate, elaborarea unei antologii de poezie şi proză românească. Pentru a deosebi literatura bună de cea proastă, Titu Maiorescu a elaborat un tratat de estetică numit „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, care cuprindea două capitole: „Condiţiunea materială a poeziei” şi „Condiţiunea ideală a poeziei”. Societatea Junimea mai avea ca scop: introducerea alfabetului latin, a scrierii fonetice, îmbogăţirea vocabularului cu neologisme şi integrarea culturii româneşti în cultura universală. În anul 1867 societatea scoate şi revista „Convorbiri literare”, o tipografie şi o librărie.
Cele trei perioade ale societăţii Junimea au fost:
I. 1863-1874 are un pronunţat caracter polemic şi se manifestă în trei direcţii: limbă, literatură şi cultură. Deviza lor era: „Intră cine vrea, iese cine poate”.
II. 1874-1885 şedinţele se ţineau o săptămână la Bucureşti şi una la Iaşi în casa lui Vasile Pogor. Echilibrul se schimbă prin mutarea unei părţi din Junimea; spiritul critic scade. Este cea mai prolifică şi bogată perioadă de publicare a unora dintre capitolele literaturii româneşti.
III. 1885-1944 capătă un caracter preponderent, revista îşi pierde autoritatea. Se publică mai mult literatura ştiinţifică decât beletristică; spiritul critic scade şi în 1944 se încetează activitatea. Maiorescu a elaborat studiul de estetică şi critică literară, primul de acest fel cu titlul „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”. Aceasta avea 2 capitole: „Condiţia materială a poeziei” cu care lucrează diferite părţi ale artei şi „Condiţia ideală a poeziei”. Maiorescu arată că în poezii pot fi îmbinate în aşa fel încât să-i trezească cititorului anumite idei, sentimente, cuvintele sunt îmbinate în figuri de stil care trezesc în sufletul nostru anumite trăiri sufleteşti.
Junimea a adus o atmosferă de lucru temeinic făcut. Prin ea se marchează în istoria culturii şi literaturii române începutul funcţionării sigure şi la obiect a spiritului critic.
Junimea fondată de tinerii intelectuali formaţi la studii în străinătate, a întreprins „acea fundamentare ideologică mergând de la problemele limbii literare şi ale esteticii literare…”. (I.Negoiţescu) la promovarea literaturii prin revista „Convorbiri literare” „baza cea mai rapidă a noii direcţii fiind poezia lui Eminescu, căruia i s-au adăugat apoi, în decursul timpului, proza lui Creangă şi Slavici, comediile lui Caragiale şi, în cele din urmă, romanele lui Duiliu Zamfirescu.
Tudor Vianu a găsit câteva trăsături distincte ale societăţii Junimea: spiritul filozofic şi cel oratoric; gustul clasic şi academic, ironia şi spiritul critic.
Ridiculizând mediocrităţile şi combătând pericolele unei culturi neasimilate, „Junimea a adus o atmosferă de lucru temeinic făcut. Prin ea se marchează în istoria culturii şi literaturii începutul funcţionării sigure şi la obiect a spiritului critic, instaurarea unui înalt nivel de exigenţă faţă de intelectualul român, victoria ideii de valoare estetică, dezvoltarea gustului artistic, stimularea instinctului creator naţional.
Prin urmare Titu Maiorescu a fost un mare prozator al literaturii clasice.
Surse filozofice: Titu Maiorescu s-a inspirat de la Aristotel – principiul purificării prin artă; Hegel – ideea despre frumos; Kant – arta este o finalitate fără scop; Schopenhauer – funcţia moralizatoare a artei.
În concluzie, Titu Maiorescu este considerat „un Boileau al românilor”, o personalitate totală, un întemeietor de cultură, care a grăbit procesul de integrare a literaturii române în cultura universală.
Contemporan al lui Titu Maiorescu, Mihai Eminescu (1850-1889) spunea: „Dumnezeul geniului meu m-a sorbit cum soarele soarbe un nor de aur din marea de amar”. Opera marelui nostru poet este expresia monumentală a geniului creator al poporului nostru, o sinteză a spiritului autohton prin:
1. Elogiul constant al valorilor istoriei naţionale:
a). S-a format în cultul istoriei naţionale;
b). A construit proiectul unei epopei naţionale, un Dodecameron dramatic începând cu Dragoş-Vodă, care să cuprindă istoria noastră pe toată suprafaţa;
c). Sentimentul ţării şi mesajul de adânc şi autentic patriotism străbate creaţia eminesciană.
Publicistica lui Eminescu este opera unui cugetător politic şi moralist, a unui observator critic al moravurilor vremii sale.

Referatul Contributia marilor clasici la dezvoltarea limbii si a literaturii romane - romana pe care doriti sa-l downloadati nu este gratuit. Alegeti una din modalitatile de plata de mai sus pentru a primi codul pentru descarcarea referatului.

Va rugam sa introduceti o adresa de mail valida. Referatul cumparat va fi trimis si la adresa de mail pe care o veti spefica, descarcarea acestuia incepund in momentul in care dati click pe butonul 'descarca', dupa ce ati completat toate datele necesare.