Porterul fizic este realizat cu ajutorul unor metafore sau comparaţii metaforice, şi fac din cioban un ideal de frumuseţe masculină şi cuceritoare bărbăţie. De asemenea, în realizarea acestui personaj s-au folosit şi elemente ale cadrului natural, care sugerează legătura om – natură şi zona de şes, nu cea montană, ca în motivul alegoriei morţii ca nuntă.
Portretul moral se evidenţiază prin sensibilitate şi gingăşie sufletească, deoarece şi în ultimele momente ale vieţii el se gândeşte mai întâi la cei mai slabi, nepregătiţi să înfrunte situaţia (mamă, oi) şi pentru aceasta îi cere mioarei năzdrăvane să îi spună mamei că s-a însurat “cu o mândră crăiasă”, dar să nu îi spună că la nunta s-a a avut ca nuntaşi elemente ale universului, pentru că mama ar intui adevărul.
Ciobanul moldovean este întruchiparea virtuţilor poporului nostru. Singurul sentiment pe care el îl cunoaşte este iubirea: iubeşte natura, cu care este solidar şi frate, iubeşte viaţa, de care se desparte cu mare greutate. El nu îi urăşte nici pe cei doi presupuşi ucigaşi, pe care nu se poate răzbuna, căci nu poţi pedepsi pe cineva pentru o simplă bănuială, aşa că nici nu îi blestemă. Dragostea de viaţă a ciobanului se mai desprinde şi din faptul că el vrea, ca după moarte, să i se pună la cap trei fluiere (de fag, de os şi de soc), iar cineva care iubeşte atât de mult cântecul, iubeşte şi viaţa, deci nu-şi poate dori moartea.
De asemenea el iubeşte foarte mult îndeletnicirea sa, dar şi munca în general. El nu fuge din faţa pericolului tocmai pentru a nu-şi trăda îndeletnicirea, nu doar pentru a nu da dovadă de laşitate.
Refuzul său de a lua măsuri împotriva celor doi ciobani este urmarea acceptării unui fapt concret: chiar dacă şi-ar fi luat turma şi ar fi mers, împreună cu un câine “bărbătesc” şi “frăţesc”, în “negru zăvoi”, tot nu ar fi avut sorţi de izbândă, datorită inferiorităţii numerice în care se află.
Seninătatea cu care el îşi acceptă destinul nedrept poate fi explicată prin faptul că el nu consideră moartea ca un sfârşit al vieţii, ci ca o lege inexorabilă, ca o nouă viaţă în sânul naturii.
El dă dovadă de superioritate morală, căci îi consideră oameni pe cei doi bănuiţi ucigaşi, sigur fiind că aceştia tot îl vor îngropa. Totuşi, acest fapt sugerează şi izolarea totală în care trăiesc pe munte.
În mintea ciobanului, venirea moartea este văzută doar ca o posibilitate, nu ca o certitudine, după cum o zice chiar el: “Şi de-ar fi să mor”.

BALADA MIORIŢA
Este o creaţie populară în versuri, cu subiect realo-fantastic, în care se consemnează fapte, gânduri, experienţe ale unor eroi exemplari, surprinşi în momente de excepţie. Are caracter sincretic, oral, colectiv şi anonim (aşa se explică mulţimea de variante), fiind destinată ascultării într-o colectivitate şi având funcţie educativă prin modelele de caracter oferite.
Se împletesc diferite motive fundamentale: motivul transhumanţei, motivul conflictului dintre ciobani, motivul mioarei năzdrăvane, testamentul liric al ciobanului moldovean, alegoria morţii ca nuntă, motivul măicuţei bătrâne.
Motivul transhumanţei începe cu interjecţia „iată” şi face din cititor/ascultător un adevărat martor al evenimentelor. Cuprinde verbe de mişcare (vin, se cobor), ce dau o uşoară nuanţă de dinamism baladei, cu toate că aceasta se remarcă prin nota de stabilitate dată de folosirea repetată a numeralului „trei”: trei ciobani, trei turme de oi.
Motivul conflictului dintre ciobani începe cu conjuncţia coordonatoare adversativă „iară”, căci tabloul luminos anterior se întunecă datorită gravităţii complotului pus la cale de ciobanii ungurean şi vrâncean.
Eul liric foloseşte un ton general obiectiv, dar apar şi elemente ce sugerează compasiunea faţă de cel sortit pieirii, dat de utilizarea dativului etic („ca să mi-l omoare)” şi de interjecţia groazei („mării”).
Motivul mioarei năzdrăvane exprimă relaţia strânsă dintre om şi animal; aduce în baladă elementul fabulos, prin personificarea mioarei. Acest motiv are un caracter dramatic, datorită dialogului şi comportamentului mioarei năzdrăvane.
Rugămintea acesteia adresată stăpânului ei primeşte accent de bocet, prin frecvenţa vocativelor şi a verbelor la imperativ, fiind un adevărat avertisment împotriva destinului nedrept. Durerea sufletească a mioarei se manifestă printr-o durere fizică şi aşa se explică faptul că stăpânul ei o consideră bolnăvioară.
Tot aici întâlnim şi afecţiunea reciprocă dintre om şi animal, redată prin frecvenţa diminutivelor mângâietoare: mioriţă, drăguţă, drăguţule, bolnăvioară.
Testamentul liric al ciobanului moldovean prezintă confruntarea omului cu moartea, superioritatea omului asupra morţii, dar nu prin posibilitatea de a i se sustrage, ci prin capacitatea de a înţelege tainele firii, prin condiţia omului ca fiinţă perisabilă.
De aici se desprinde frumuseţea sufletească a omului simplu, care sie din milenarul cult al morţilor să cinstească memoria celor dispăruţi prin oficierea unui ritual funerar.
Tot în această parte se prezintă ataşamentul ciobanului faţă de îndeletnicirea sa şi faţă de muncă, în general. El nu-şi poate imagina, chiar şi după moarte, despărţirea de turma sa, de oi şi de câine.
Cererea ca îngroparea să fie înfăptuită de cei doi presupuşi ucigaşi sugerează izolarea totală în care îşi duce existenţa pe munte şi superioritatea morală, căci îi socoteşte totuşi oameni pe cei doi presupuşi asasini.