Studiul fenomenului militar antic în spatiul românesc oferă imaginea unei gândiri militare originale, formată în timp, ca urmare a acumulărilor de învătăminte practice, a vointei neclintite de libertate a comunitătii tracilor nord-balcanici, a sprijinirii si promovării de către societate a conducătorilor militari capabili, cazul lui Decebal fiind în acest sens elocvent. Hotărârea de a i se acorda demnitatea regală, a avut o motivatie precisă, fiind luată de regele Duras si sfatul său în situatia în care în anul 86 e.n. romanii se pregăteau să mute teatrul de operatii militare pe pământul rămas încă liber, nord-dunărean, al geto-dacilor.

În fata iminentei ofensive romane se impuneau: organizarea apărării teritoriului, potrivit unei conceptii strategice realiste, lichidarea tendintelor anarhice ale căpeteniilor locale, completarea sistemului defensiv prin mobilizarea eforturilor întregii populatii, întărirea disciplinei si cresterea calitativă a nivelului de pregătire a oastei, încheierea unui sistem viabil si operativ de aliante, etc. Toate acestea nu puteau fi realizate decât sub conducerea unui rege tânăr, energic, iscusit comandant de oaste si abil diplomat. Însăsi promovarea lui Decebal, asadar, în fruntea statului si ostirii geto-dacilor, oglindeste caracterul realist al gândirii politice si militare a înaintasilor nostri, în măsură să analizeze obiectiv situatiile concrete, propria capacitate economică, demografică si militară (efective, înzestrare cu tehnică de luptă, instruire, eficacitatea sistemului de fortificatii, etc.) si posibilitătile adversarului. De concretizarea acestui mod de abordare a războiului, se leagă elementul de tranzitie, de continuitate, mostenit si dezvoltat de doctrina militară românească: mobilizarea tuturor celor în stare să poarte armele în situatia în care societatea se confruntă cu un pericol extrem.
Gândirea militară a geto-dacilor, ca si a urmasilor lor românii, poate fi caracterizată prin suplete si capacitate de adoptare si adaptare la nou, fiind în acelasi timp, imaginativă si constructivă, în măsură să creeze forme si procedee de actiune neasteptate pentru adversar. Spre exemplificare, pot fi citate:


1. introducerea de către Dromichaites a generalului Seuthes în dispozitivul inamic, în rol de trădător (stratagemă la care va recurge, într-o variantă adaptată conditiilor concrete si Ştefan cel Mare în lupta de la Şcheia - 1486), cu scopul atragerii în 292 î.e.n. a ostirii lui Lysimacos pe o directie secundară de înaintare spre cetatea Helis, prin "locuri neprielnice", într-o zonă depopulată si aridă, fără apă si mijloace de subzistentă, unde se pregătise încercuirea macedonenilor epuizati;

2. stratagema regelui odris Seuthes care, asediat de atenieni în Chersonesul trac, a angajat "2 000 de geti usor înarmati si le porunci în taină să năvălească - ca si cum ar fi dusmani - să pârjolească tara si să atace pe cei de la ziduri", situatie în care atenienii "prinseră inimă si coborâră din corăbii si se apropiară de ziduri. Seuthes iesi dinăuntrul zidurilor si-i întâmpină pe atenieni, deoarece getii urmau să se alăture trupelor sale. Când acestia ajunseră în spatele atenienilor, îi atacară pe dusmani din spate si, luându-i dintr-o parte tracii, dintr-alta getii, îi nimiciră pe toti";


3. stratagema imaginată de Decebal în timpul primei bătălii de le Tapae (88 e.n.) când, coplesit de fortele lui Tettius Iulianus pentru ai sili pe romani să se retragă "tăie arborii care primprejur si rezemă de trunchiuri arme, pentru ca romanii temându-se să nu fie soldati să se retragă ceea ce se si întâmplă". De altfel Decebal era vestit pentru calitatea sa de "mester a întinde curse" si a fost prin puterea geniului său, după Cassius Dio, aproape de a opri cursul războiului cu Traian prin doua procedee neasteptate, vizând anihilarea comandamentului advers:

a) trimiterea în Moesia în iulie 105 a unui grup de diversiune pe care astăzi l-am numi de "comando" cu misiunea de a-l lichida pe Traian întrucât la "acesta se putea ajunge usor", deoarece "din pricina războiului el primea fără a alege pe cel ce voia să vorbească cu dânsul. Decebal trimise, deci, în Moesia niste fugari ca să-l omoare dar acestia n-o putură face; unul din ei fiind bănuit fu prins si dat chinurilor mărturisind tot planul urzit de dânsul";

b) invitarea la tratative în aceeasi perioadă si capturarea lui Gnaeus Pompeius Longinus, comandantul trupelor de ocupatie romane din Dacia pe care voia să-l folosească drept mijloc de presiune împotriva lui Traian, căruia-i va cere prin soli "să-i lase tara până la Istru si să-i întoarcă banii pe care-i cheltuise cu războiul; numai asa îi va da drumul lui Longinus". Şi acest plan esuând prin sinuciderea captivului, Traian a trecut la declansarea "celui de-al 2-lea război dacic" pe care dată fiind "viclenia" recunoscută a lui Decebal l-a purtat "mai mult cu pază decât cu înfocare". Evitarea războiului prin orice mijloace, urmărindu-se salvarea populatiei si a bunurilor materiale a constituit un alt aspect caracteristic gândirii militare a geto-dacilor, intrat în tezaurul gândirii militare românesti. Burebista, Dicomes, Coson intervin în luptele dintre triumviri împotriva celor pe care-i considerau adversari ai poporului lor (Caesar si Octavianus), în ideea sprijinirii preluării puterii în imperiul vecin de către unii potentiali aliati, cu care initiază tratative (Pompeius, Antonius) asa cum peste secole Mircea cel Bătrân avea să-i sprijine în scopul îndepărtării primejdiei otomane, pe Musa, Mustafa si Bedr-ed- Din, în anii 1409-1418 împotriva aliatului Bizantului, Mehmed I, mezinul lui Bayazid Ildîrîm.

O dată războiul declansat, tratativele au fost folosite în scopul câstigării timpului necesar organizării apărării si protectiei bunurilor materiale si a populatiei neluptătoare, elocventă fiind în acest sens aprecierea lui Cassius Dio că "Decebal fu gata să se învoiască (în iarna 101-102 e.n.) la toate cele ce i s-ar fi poruncit, nu că avea de gând să se tină de ele, ci ca să mai răsufle putin". Scopului permanent urmărit al evitării sau diminuării pierderilor, i-au corespuns, în planul strategiei si tacticii, elementele specifice strategiei războiului popular si tacticii luptelor de hărtuire în vederea epuizării fizice si psihice a agresorului, atragerii sale în ambuscadă si nimicirii pe părti cu forte reduse. Atât comandantilor militari ai geto-dacilor, cât si celor ai ostirilor române mai târziu li se poate atribui remarca făcută pe seama lui Ştefan cel Mare că "n-au îndrăznit să iasă la gol" (în fata turcilor, în sesul Buceacului în 1484), ei preferând bătăliilor în câmp deschis, atragerea inamicului în locuri strâmte, muntoase, împădurite sau mlăstinoase pentru a nu-i permite desfăsurarea integrală a fortelor.