Început în 1881, Amintiri din copilărie constituie, după aprecierea unanimă a criticilor şi istoricilor literari, opera de maturitate, capodopera marelui scriitor moldovean I. Creangă, fiind considerat "primul roman al copilăriei ărăneşti". Deşi operă autobiografică, faptele, ideile, personajele nu sînt între totul reale. Rezultă că personajul principal al Amintirilor nu este scriitorul, ci Nică al lui Ştefan al Petrii, surprins şi descris din perioada copilăriei, de cînd a făcut "ochi" şi pînă ajunge "holtei, din păcate!".
Universul creaiei sale îl formează satul natal Humuleşti. Pentru autorul Amintirilor din copilărie satul natal este locul cel mai important şi mai frumos din lume. Aşa se explică de ce fiecare început şi fiecare sfîrşit de capitol din cele patru ale Amintirilor cuprinde referiri directe la casa părintească, la oamenii, la frumuseile şi rezonana istorică a locurilor care împrejmuiesc Humuleştii.
Capitolul I. Evocă frumuseile satului Humuleşit "stau cîteodată şi-mi aduc aminte ce vremuri şi ce oameni mai erau prin pările noastre, pe cînd începusem şi eu, drăgăliă-Doamne, a mă rădica băietaş la casa părinilor mei, în satul Humuleşti, din tîrg drept peste apa Neamului; sat mare şi (răzăşesc) vesel, împărit în trei pări care se în tot de una; Vatra Satului, Delenii şi Bejenii."; şi mîndria de-a aparine prin naştere acestui sat vechi, răzăşesc: "Ş-apoi Humuleşti şi pe vremea aceea nu erau numai aşa un sat de oameni fără căpătîi, ci sat vechi, răzăşesc întemeiat în toată puterea cuvîntului; cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mîndre, care ştiau a învîrti hora dar şi suveica, de vuia satul de votale în toate pările, cu biserică frumoasă şi nişte preoi şi dascăli şi poporani ca aceia, de făceau mare cinste satului lor".
În continuare scriitorul evocă imagini din viaa de şcoală: dascălul Vasile, calul Bălan, luarea cu arcanul la oaste, plecarea cu bunicul David Creangă din Pipirig la şcoala din Broşteni, întîmplarea cu rostogolirea stîncii peste casa Irinucăi. Din întîmplările relatate remarcăm elogiul adus părintelui "Ioan de sub deal" în calitatea lui de întemeietor de şcoală, prin chilia "durată la poarta bisericii pentru şcoală".
Partea a II.-a a Amintirilor descrie casa părintească din anii fericii ai zburdalnicei copilării: "Nu ştiu alii cum sunt, dar eu, cînd mă gîndesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti (...) parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie. Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinii, şi fraii, şi surorile (mele) îmi erau sănătoşi, şi casa ne era îndestulată şi copii şi copilele megieşilor erau de-apururea în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea!". Apoi povesteşte peripeiile cu uratul de Anul Nou, la cireşe, cu pupăza din tei şi la scăldat.
Partea a III.-a enumeră vestitele locuri din jurul Humuleştilor: "şi satul Humuleşti în care m-am trezit, nu-i un sat lăturalnic, mocnit şi lipsit de priveliştea lumii ca alte sate; şi locurilecare înconjură satul nostru încă-s vrednice de amintire...; apoi istoriseşte întîmplări din vremea cînd era elev la şcoala din Fălticeni, împreună cu Oslobanu, Trăsnea şi Mogorogea, în gazdă la ciubotarul Pavăl, ascultînd cîntecele din fluier ale lui Moş Bodrîngă.
În partea a IV.-a Nică al lui Ştefan al Petrii nu mai este copilul care prinde pupăza pe ouă, care fură cireşe, ci este acum "holtei din păcate" iar satul natal îi apare ca loc al primelor iubiri. De aceea legătura cu satul său natal este acum mult mai strînsă: "Cum nu se dă scos ursul din bîrlog, ăranul de la munte strămutat la cîmp, şi pruncul, dezlipit de la sînul mamei sale, aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti în toamna anului 1855, cînd veni vremea să plec la Socola, după stăruinele mamei". Satul este văzut îndeosebi prin ceea ce impresionează sufletul său de flăcău (hore, petreceri etc, toate avînd ca fundal cîntecul de dor ce se revarsă din strunele viorii lui "Mihai scripcariul din Humuleşti" în "puterea nopii").
Sufletul adolescentului Nică este acum mult mai deschis sensibilităilor cromatice şi vizuale ale împrejurimilor satului natal: "Dragu-mi era satul nostru cu Ozana ceafrumos curgătoare şi limpede ca cristalul, în care se oglindeşte cu mîhnire cetatea Neamului de atîtea veacuri! Dragi-mi erau tata şi mama, fraii şi surorile, şi băieii satului, tovarăşii mei din copilărie..." şi scriitorul surprinde amărăciunea din sufletul copilului care se dezrădăcinează, se desprinde de paradisul copilăriei.
Impulsul creator al "Amintirilor din copilărie" este iubirea de casă, dragostea pentru universul mirific al copilăriei luminată de prezena părinilor, frailor, consătenilor şi aureolată de farmecul locurilor natale.
Deşi în Amintiri scriitorul priveşte retrospectiv, cu ochii copilului de odinioară, lipsit de griji, preocupat de jocurile sale şi nu de neajunsurile oamenilor, sînt zugrăvite în această operă şi destule aspecte amare de viaă rurală.
I. Creangă îi admiră pe harnicii ărani humuleşteni, gospodari vestii, care "nu-s trăii ca în bîrlagul ursului, ci au fericirea de a vedea lumea de toată mîna", fiind ei aşezai pe drumuri umblate. Ei erau însă "răzăşi fără pămînturi, nevoii să-şi cîştige existena mai mult din confecionarea şi vînzarea sumanelor.
Sărăcia în care se zbăteau muli ărani este evidentă în prezentarea gospodăriei Irinucăi "toată averea Irinucăi erau cocioaba, doi boi, un ap şi două capre slabe şi rîioase".
La ară existau puine şcoli şi cele care funcionau erau create de particulari, care adesea urmăreau numai beneficii personale, cum era cazul catihetului Conta de la Fălticeni. Şcolile nu aveau localuri proprii ca în cazul scolii din Humuleşti. Copii trebuiau să plătească taxe mari şi din această cauză muli rămîneau pe dinafară. Statul nu era preocupat nici de pregătirea cadrelor didactice. Învăătorii erau improvizai din dascălii bisericilor, din preoi sau călugări "care şi ei se mirau cum au ajuns profesori". Acestia nu le explicau niciodată nimic, îi învăau mai ales rugăciuni şi cîntece religioase. Nu existau manuale, învăau pe cări bisericeşti (ceasloave) şi cînd exista cîte un manual şcolar, acela era aşa delimitat (gramatica lui Trăsnea) sau de greşit, că mai rău încurca pe copii. Elevii neavînd o bună îndrumare didactică erau obligai să memoreze fără a înelege ceva. În şcoli se folosea bătaia (Sfîntul Niculai şi Calul Bălan).