Una din principalele doctrine politice contemporane, doctrina social-democrată, va fi supusă, după 1990, unui val de critici, în măsură direct proporţională cu încercările adversarilor săi de a o compromite, asimilând-o, prin funcţia de identificare globală a ideologiei, cu totalitarismul comunist. Corelativ, pe terenul lăsat gol de o stângă dezbinată şi dezorientată, surprinsă de vigoarea şi virulenţa atacului, se înalţă cântecul de sirenă al unei ideologii universaliste care, pentru a-şi transforma în dogmă fetişurile ei, a împrumutat blazonul heraldic al marilor valori liberale şi îngroaşă tuşa propagandistică a crizei de identitate şi de alternative social-democrate. Cei care se grăbesc să elibereze certificatul de deces social-democraţiei confundă accidentele unui ciclu istoric cu sursele perene ale doctrinei înseşi, consolidate de constanţa aspiraţiilor într-o lume mai bună. În această perspectivă, “socialismul a apărut din refuzul de a considera, ca fiind în conformitate cu natura lucrurilor, mizeriile şi injustiţiile pe care revoluţia industrială le provocase sau agravase. El se înscrie în lunga istorie care a opus speranţa în progres conservatorismului, <> <> şi în care creştinismul, Renaşterea şi Reforma, mai târziu secolul Luminilor au constituit, în societăţile noastre occidentale, mo-mente esenţiale”.
Probabil că imaginea cea mai sugestivă şi mai exactă a evoluţiei social-democraţiei, cu luminile şi umbrele ei, cu oscilaţia între pragmatism şi reformism, este conţinută în volumul de scrisori şi dezbateri dintre liderii social-democraţiei contemporane: Willy Brandt, Olof Palme, Bruno Kreisky, volum apărut în 1975 şi considerat o contribuţie remarcabilă la îmbogăţirea corpusului teoretic al doctrinei. Răspunzând criticilor doctrinei, Olof Palme defineşte socialismul democratic drept “o mişcare de eliberare”, iar în introducerea lucrării evoluţia Partidului Social-Democrat German este văzută ca o paradigmă pentru identitatea şi legitimitatea politică a stângii, în lumina experienţei istorice: ”Partidul Social-Democrat este un partid care vine de pe şantierele secolului şi uneori de pe umerii membrilor săi curge încă varul. Partidul a fost timp de mai mult de o sută de ani la şcoala opoziţiei. El s-a deprins să lupte pas cu pas, să colaboreze cu asociaţiile muncitoreşti şi cu sindicatele care le-au urmat pentru a atinge obiectivele sale sociale, plecând de la o poziţie minoritară. Dar cu excepţia celor care aparţin micii pături a marilor privilegiaţi, nu există un singur om al muncii în Germania care să nu resimtă în existenţa sa personală binefacerea cuceririlor economice şi sociale realizate datorită acţiunii politice a mai multor generaţii de socialişti democraţi. Nu există un partid care să fi lucrat atât timp cât P.S.D.-ul, care să fi suferit şi activat ca el pentru crearea şi menţinerea unei democraţii sociale în Germania. Nici un partid nu a fost mai hotărât şi mai tenace în rezistenţa sa faţă de naţional-socialism. Mulţi dintre membrii săi au plătit cu viaţa această dragoste de libertate, fie în lagărele de concentrare, fie luând drumul unei emigraţii forţate” .
Doctrina social-democrată nu a apărut ex nihilo, precum Pallas Atena dincapul lui Zeus sau precum Luceafărul lui Eminescu de-a dreptul din ape. Dimpotrivă! Ca “mişcare de eliberare” această doctrină politică, atât de complexă, de controversată şi de răspândită se originează în însăşi logica evoluţiei sociale. La baza dezvoltării sale ca doctrină se află două tendinţe definitorii ale evoluţiei statului modern; procesele de raţionalizare economică şi democratizare, şi nu iluziile ideologice, fabricate în afara condiţiilor practice ale vieţii, independente de mişcarea reală şi contradictorie a istoriei. De aceea, o retrospectivă în istoricul constituirii doctrinei ne va permite să clarificăm principalele etape în articularea tezelor ei doctrinare care reflectă, după părerea noastră, tendinţa fundamentală a epocii moderne: sinteza dintre drepturile naturale şi sociale, dintre stat şi societatea civilă. Însuşi sistemul de valori al social-democraţiei reflectă cu fidelitate premisele acestei mişcări, indiferent de deformările ideologice survenite la un moment dat în motivarea acţiunii pentru suprimarea şi depăşirea stărilor de fapt existente. Trecerea de la construcţiile utopice la cunoaşterea reală a societăţilor, de la ideologia raţionalistă a iluminismului la proiectele de reformare globală ale socialiştilor utopici, de la patosul idealist al romantismului social-politic la viziunea morală a noii societăţi prezentă la primii socialişti până la descifrarea mecanismelor care asigură perpetuarea relaţiilor inegalitare reprezintă tot atâtea momente structurale în configurarea doctrinei social-democrate.
Apariţia şi dezvoltarea socialismului ca doctrină politică sunt strâns legate de apariţia şi dezvoltarea proletariatului în epoca modernă. În lupta ei pentru drepturi şi libertăţi democratice, clasa muncitoare va parcurge un proces complex şi îndelungat de conştientizare a propriei sale forţe, nu lipsit de erori, de eşecuri sau de căutări contradictorii. Apariţia noului actor politic este legată în primul rând şi indisolubil de procesele modernizării economiei capitaliste care au cunoscut un deosebit avânt în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Modernizarea economică, prin cei doi piloni ai săi, industrializarea şi urbanizarea, va antrena un ansamblu de transformări atât în planul forţelor de producţie şi relaţiilor sociale, cât şi în sfera cunoaşterii şi organizării muncii, cu consecinţa că factorul organizaţional ca una din sursele puterii politice, a fost asimilat de doctrina politică a stângii, iar numărul, o altă sursă de putere, a găsit în concentrarea industrială şi în comunităţile muncitoreşti din mediul urban condiţii prielnice de manifestare. Prima fază a revoluţiei industriale a accelerat procesele de constituire a proletariatului industrial, procesele de concentrare economică, de ruinare a meseriaşilor, a micilor proprietari agricoli, din cauza concurenţei, ceea ce a dus la includerea lor în rândul proletariatului.
Geneza şi dezvoltarea acestuia au constituit un proces care s-a produs în funcţie de condiţiile social-politice şi de gradul de dezvoltare economică a fiecărei ţări. Totodată, gradul de concentrare economică şi de apariţie a ramurilor industriale moderne şi-a pus şi el amprenta asupra procesului de organizare politică a clasei muncitoare. Nu întâmplător primele ei detaşa-mente organizate, primele ligi şi asociaţii cu caracter politic au apărut în ţările care au realizat cu succes revoluţia industrială: Anglia, Franţa, Germania, în industria textilă, metalurgică, minieră şi în transportul maritim şi se dezvoltă în centre şi regiuni industriale precum Londra, Liverpool, Man-chester, Birmingham (Anglia); Paris, Lyon, Lille, Nantes (Franţa); Silezia, Saxonia şi Renania (Germania). În cunoscuta sa lucrare “Situaţia clasei mun-citoare în Anglia”, publicată în 1845, Fr. Engels a descris în culori zgudui-toare, cu o putere de sugestie rar întâlnită, condiţiile inumane de muncă şi viaţă ale clasei muncitoare din Anglia în timpul primei revoluţii industriale. Accidentele de muncă, lipsa asistenţei sanitare şi a locuinţelor, lipsa de legi şi norme juridice care să reglementeze relaţiile de muncă, drepturile economice şi sociale erau dublate de rata înaltă a criminalităţii şi analfabetismului, de lipsa oricărui proiect de culturalizare, ceea ce a favorizat erodarea sănătăţii fizice şi morale a muncitorilor.